INFLUENŢELE PROGRAMULUI INTEGRAT SPORTIV
- SPECIALITATEA ÎNOT –
ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII ŞCOLARULUI MIC
Autori: inst. Corina Florescu – Şcoala „Grigore Moisil”,
Ploieşti
prof. Adrian
Florescu – Clubul Sportiv Şcolar, Ploieşti
În această societate contemporană,
apăsată de sedentarism, de stres, de agresivitate, activitatea sportivă are un
rol social major. Fenomenul sportiv a devenit o activitate socială, economică
şi de recreere cu valenţe deosebite. Avem convingerea că mişcarea în aer liber,
practicarea sportului ameliorează condiţia umană, implicit calitatea vieţii,
iar practicantul activităţilor sportive dobândeşte un ansamblu de cunoştinţe şi
abilităţi benefice atât pentru sine cât şi pentru societatea din care face
parte. Mişcarea, exerciţiile fizice, activitatea sportivă competiţională şi
necompetiţională contribuie la dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine,
la implementarea în activitatea zilnică a unor mecanisme de autoreglare a
stărilor psiho-comportamentale .
Din nefericire, marcat de tehnologia
modernă, de lumea virtuală care l-au înlănţuit în spaţiul închis al locului de
muncă sau al casei, omul contemporan s-a depărtat de natură, de arenele
sportive. Faptul că mulţi copii „practică” astăzi diferite ramuri sportive pe
calculator, în timp ce sunt „scutiţi” de către părinţii excesiv de protectori
de orele de educaţie fizică desfăşurate în şcoală reprezintă un fenomen social
real şi deosebit de primejdios. Această realitate constituie un semnal de
alarmă pentru toţi factorii implicaţi în procesul de formare a tinerei
generaţii. De aceea e importantă nu doar conturarea unor concepte şi
metodologii specifice, ci şi readucerea
în atenţia societăţii a celebrului dicton al lui Juvenal: „Mens sana in
corpore sano”.
În cercetările noastre ne-am axat pe
opiniile acelor specialişti care atribuie sportului un rol benefic în
societatea umană contemporană. Ca partizani ai practicării sportului în cadru
organizat, după un program riguros întocmit şi sub îndrumarea atentă a unei
echipe complexe, interdisciplinare, care să reunească în structura ei
deopotrivă antrenor şi psiholog, fiziolog şi biochimist, preparator fizic şi
nutriţionist, dar şi medic sportiv, considerăm ca deplin reală şi justificată
afirmaţia că o societate în care se îngemănează „omul care se joacă” (homo
ludens) cu „omul care munceşte” (homo faber) factorul sportiv capătă aspect
social, care poate fi evaluat pozitiv. De asemenea, practicarea sportului, a exerciţiilor fizice dă valoarea umană
durabilă acestui fenomen social care este sportul.
Psihologia
sportului acordă o mare importanţă studiului personalităţii. „Specialiştii
domeniului s-au convins deja că pentru marea performanţă nu sunt necesare doar
calităţi motrice, de nivel superior, ci şi trăsături de personalitate
compatibile cu exigenţele şi tensiunea psihică generată de competiţia
sportivă.”[1]
Competiţia sportivă, la orice nivel s-ar desfăşura, implică din plin laturi ale
personalităţii, în special planul afectiv. Sentimentele trăite de sportivi fie
în situaţie de victorie, fie de eşec, trăirile suporterilor, toate acestea
subliniază necesitatea studierii laturii psihologice a sportului, astfel încât
să se poată stabili influenţa pozitivă pe care sportul o poate avea asupra dezvoltării
personalităţii.
În plan bio-fizic, perioada şcolară mică poate fi
considerată o perioadă de tranziţie între copilăria mică şi pubertate.
Tensiunile frecvente la nivelul organismului duc la creşterea numărului de
momente de criză ale dezvoltării, ceea ce creează o serie de inabilităţi şi
instabilităţi motorii ce se manifestă în mai multe planuri practice. Aceste
dificultăţi se reduc treptat, atât ca efect al dezvoltării organismului în
ansamblu, dar şi ca urmare a exerciţiului, a creşterii capacităţii de control
voluntar al conduitelor proiectate.
Se apreciază că la această vârstă, copilul nu este
deosebit de robust, din contră, este sensibil, dificil, instabil, oboseşte
uşor, are indispoziţii la alergii, dar se reduc bolile contagioase. Cu toate
acestea, sporesc îndemânarea şi agilitatea, creşte forţa musculară, iar
caracterul ambidextru - şi el necesar în sport - se accentuează. Organele de
simţ, modalităţile senzoriale, posibilităţile de a reflecta în mod complex
obiectele şi fenomenele cu care vine în contact se dezvoltă, iar adaptarea la
mediu şi extinderea câmpului de acţiune şi dezvoltarea unor noi abilităţi devin
posibile a se realiza într-un plan superior tocmai prin aceste creşteri de
dezvoltare bio-fizică.
Toate aceste aspecte conduc la concluzia că perioada
celei de a treia copilării este propice nu doar debutului şcolarităţii, ci şi
începerii unei activităţi sportive cu şanse sporite de a căpăta caracter de
performanţă.
Ca şi în plan bio-fizic, în plan psihic transformările la
această vârstă se fac lent şi nespectacular, fiind cu toate acestea
fundamentale pentru evoluţia ulterioară a copilului. În primul rând, orientarea
generală se schimbă, prin abandonarea intereselor pregnante din perioada
anterioară, care sunt înlocuite cu interesul pentru achiziţionarea de noi
cunoştinţe, prin învăţare. Mai atent şi mai exigent faţă de acţiunile sale,
şcolarul mic are un spirit critic tot mai ascuţit. Apar preocupările pentru
colecţionare, care exprimă nevoia internă de reunire şi clasificare. Cu precădere
la copiii cuprinşi în activitatea sportivă, dar nu numai la aceştia, vom găsi
albume întreg cu imagini ale marilor sportivi din ramura de sport îndrăgită,
alături de celelalte colecţii specifice vârstei. Totodată, fenomenul central
devine regula, mai cu seamă respectarea regulilor. Ca urmare a acestor aspecte,
şcolarul mic tinde să nu tolereze pe cei care ies în afara regulilor, aspect
psihic ce poate fi speculat de un bun antrenor; căci sportul, poate mai mult
decât alte activităţi umane, nu se poate desfăşura în afara normelor.
La vârsta şcolară mică se întâlnesc restructurări şi
dezvoltări ale unor componente psihice ce duc la propulsarea acţiunilor
desfăşurate imprimându-le acestora un caracter mai organizat. Un rol important
în aceste transformări îi revine componentei motivaţionale (mobiluri, stimuli,
trebuinţe, motive, interese, aspiraţii, idealuri). Mobilurile interioare, cum
ar fi setea de cunoaştere ori dragostea şi pasiunea pentru învăţătură vor
conferi valenţe superioare evoluţiei vieţii psihice.
Sub aspectul caracteristicilor afective, vârsta analizată
este percepută ca fiind una de căutare a echilibrului afectiv. Procesele
afective se caracterizează prin tot ceea ce numim tonus afectiv: simţiri,
trăiri, şi sensibilităţi sufleteşti vii şi puternice. La această vârstă, copilul
se entuziasmează uşor, totul îl impresionează. În funcţie de stimulii care
acţionează asupra lui, şcolarul mic se bucură sau se întristează, trecând cu
uşurinţă de la o stare la alta. Cu o puritate sufletească aparte, copiii sunt
sinceri şi cred în cei mai mari ca ei. De aceea sunt uşor de modelat, dar se
impune grijă deosebită faţă de modelul educaţional oferit. Părinţii, educatorii
au obligaţia să le asigure o stare de optimism şi încredere, „asigurându-le
treptate trecerea de la emoţii la trăiri sufleteşti superioare sub formă de
sentimente de prietenie, de dragoste faţă de părinţi, colegi, profesori, de
învăţătură şi nu în ultimă instanţă faţă de patrie.”[2]
O latură importantă a personalităţii, care cunoaşte şi ea
transformări în această perioadă de vârstă, este componenta socială. Odată
căpătate, obişnuinţele sociale îl ajută pe copil să se raporteze tot mai corect
la comportamentul civilizat, devenind mai sensibil şi controlat în relaţiile cu
cei din jur. Interrelaţiile sociale şi caracteristicile acestora poartă nu doar
amprenta societăţii, ci şi a vieţii familiale, şcolare şi sportive
Viaţa şcolară şi socială îl dezvoltă pe copil şi îl
pregăteşte pentru adaptarea eficientă la mediul ambiant. Ca dovadă, spre
sfârşitul perioadei copilul devine mai puţin dependent de familie şi de şcoală
şi devine preocupat de a-i ajuta pe cei din jur, preocupare ce îl va ajuta să
înţeleagă mai bine că pentru tot ceea ce face are nevoie de anumite abilităţi, de
priceperi şi cunoştinţe. Astfel va avea o viziune mai largă asupra vieţii
sociale şi a nevoii de a-şi dezvolta calităţile majore ale personalităţii sale.
La această vârstă copilul descoperă că pentru a desfăşura
anumite activităţi trebuie să dispună de un sistem de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi, fără de care nu şi-ar putea îndeplini scopurile propuse. Această
descoperire îl face să încerce să se cunoască mai bine şi acest lucru se
realizează, poate nu totdeauna conştient, în cadrul jocurilor de rol la care
copilul participă cu mare interes şi pasiune. Evocând scene din acţiunile umane
desprinse fie din viaţa cotidiană, fie din emisiuni TV sau spectacole
vizionate, jocul copiilor îi ajută de multe ori chiar să-şi descopere
aptitudinile şi să dorească să şi le cultive.
Privite ca ansamblu ce duce la performanţa sportivă,
aptitudinile pentru sport sunt:
§
Somatice: înălţime, greutate, tip somatic, tip
de fibră musculară
§
Funcţionale: tip de activitate nervoasă superioară, capacitate vitală,
consum O2
§
Biochimice: tip de metabolism, capacitate de refacere
§
Motrice: viteză, forţă, mobilitate
§
General motrice: capacitate de învăţare, rezistenţă la
factori perturbatori, capacitate de mobilizare a energiei, capacitate de
refacere psihică
§
Psiho-motrice: coordonare generală şi segmentară,
echilibru static şi dinamic, schemă corporală, lateralitate, ambidextrie, tonus
muscular, percepţii spaţio-temporale, integrare spaţială, chinestezie,
ideomotricitate, viteză de reacţie, de repetiţie şi de anticipare, sincronizare
§
Motrice: viteză, forţă, mobilitate
§
Psiho-intelectuale: vigilenţă, atenţie, decizie,
concentrare mentală, gândire, imaginaţie, memorie (fiecare cu multiple
calităţi), anticipare
§ Psiho-afective: echilibru
afectiv, dar şi rezistenţă la
stres
§
Psiho reglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate,
rezistenţă
Sistemul aptitudinal determină
performanţa sportivă, dar nu toate componentele au aceeaşi pondere sau acelaşi
grad de încărcare genetică ori de educabilitate. Sfera aptitudinilor psihice
influenţează nu doar calitatea prestaţiei fizice, ci şi eficienţa proceselor de
învăţare, de rezolvare a problemelor, de adaptare la situaţii şi ambianţă, de
comunicare şi relaţii umane, de adaptare la stres, de echilibrare a balanţei
motivaţionale.
În vederea pregătirii pentru
activitatea de performanţă, se va ţine cont de faptul că aptitudinile au o
dinamică proprie de dezvoltare, de la copilărie la adolescenţă şi tinereţe, iar
diferenţele în nivelul lor de dezvoltare sunt individuale. Există de asemenea
posibilităţi de compensare interaptitudinală şi intersistemică.
După selectarea copiilor pe criterii
aptitudinale cerute de specificul înotului, antrenorul va analiza pe parcursul
pregătirii sistemul aptitudinal şi modalităţile sub care el se obiectivează în
comportamentul sportivilor, în vederea unei conduceri cât mai exacte,
ştiinţifice a procesului de pregătire şi dezvoltare a personalităţii lor.
Întrucât selecţia este un proces continuu, cunoaşterea cât mai reală a
aptitudinilor se obţine prin coroborarea rezultatelor măsurătorilor prin probe
şi teste cu cele ale observaţiei pedagogice a comportamentului sportivilor şi
cu dinamica performanţelor obţinute în înot.
Aptitudinile pentru sport se află în
strânsă legătură cu întregul sistem aptitudinal. Un aspect esenţial în acest
sens îl constituie raportul dintre performanţa sportivă şi procesele
intelectuale. Deşi specialiştii în psihologia sportului nu au ajuns încă la o
concluzie general acceptată privind ponderea factorului intelectual în activitatea
sportivă, în obţinerea performanţei, considerăm că s-a depăşit vechea
mentalitate potrivit căreia sportul era privit ca activitate non intelectuală
şi, ca atare, fără valenţe deosebite. Performanţa sportivă nu poate fi pusă
doar pe seama muşchilor; ceea ce muşchii sunt pentru sportiv reprezintă ceea ce
este ochiul pentru pictor, urechea pentru muzician ori vocea pentru cântăreţ –
un instrument necesar, dar nu suficient. Armonia calităţilor intelectuale şi
fizice duce la armonia personalităţii în ansamblul ei.
Pentru a
detalia problemele legate de specificul înotului, e necesar să privim această
ramură sportivă ca pe un element ce contribuie la educaţia motrică generală a
omului, care se desfăşoară cu maximum de eficienţă în timpul perioadei de
creştere şi dezvoltare. Aşadar, ca ramură a educaţiei fizice, practicarea
înotului are dublu rezultat; în primul rând ajută la dezvoltarea fizică
armonioasă pe plan morfo-funcţional, o dezvoltare optimă din punct de vedere
calitativ şi cantitativ, iar în al doilea rând oferă celor care practică sport
în general, înot în special, bogate scheme motrice care vor fi stocate în
memorie, având o aplicatibilitate directă în procesul de adaptare şi integrare
a organismului uman în mediul înconjurător.
În
plan fizic, înotul are o influenţă deosebit de favorabilă asupra dezvoltării
organismului, începând cu procesul general de creştere, de călire şi întărire a
rezistenţei organismului, de mărire a capacităţii generale de efort.
Prin simpla scufundare în
apă, înotătorul are senzaţii deosebite faţă de cele obişnuite în viaţa
terestră, poate chiar similare stării de imponderabilitate. Constatarea că în
apă poate face ce vrea cu corpul său, parcă sfidând legile gravitaţiei, îi dă
mai ales sportivului aflat la vârsta copilăriei mici impresia că „se joacă”
într-un mod plăcut şi interesant. Această bună dispoziţie creată de deplasarea
în mediul acvatic influenţează benefic psihicul în ansamblul său.
Aspectele
fizice şi psihice trebuie bine cunoscute de către cei implicaţi în activitatea
de pregătire a copiilor practicanţi ai înotului sportiv; ar fi greşită
aplicarea unei metodologii asemănătoare cu cea a adulţilor, dorinţa prea mare
de atingere a performanţei imediate transformând cu uşurinţă antrenamentul în
„dresură”, iar sportivul într-un copil cu un sistem nervos stresat, care în
final nici nu va mai da randament. Pregătirea copiilor pentru competiţie nu
trebuie să fie un scop în sine, acest lucru putând să atragă după sine o
întrerupere prea timpurie a unei cariere sportive. La vârsta şcolară mică se
impune respectarea cerinţelor dezvoltării armonioase, complexe, multilaterale a
organismului. Antrenamentele la înot vor viza: „însuşirea corectă a celor patru
procedee de înot, dezvoltarea vitezei pe distanţe scurte (în limitele vârstei),
a rezistenţei aerobe (prin volum de înot şi mai puţin prin intensitate)”[3].
Având convingerea că
cercetarea noastră e doar o picătură în oceanul
fără sfârşit al preocupărilor din vastul domeniu al psihologiei
sportului, exprimăm intenţia noastră de a milita pentru implementarea în
societatea contemporană românească a ideii potrivit căreia nu vom avea
niciodată copii mai sănătoşi şi mai
fericiţi dacă ei nu fac sport, chiar fiind „olimpici” la diferite alte discipline
şcolare.
BIBLIOGRAFIE:
§ Holdevici, Irina; Epuran,
Mihai – „Compendiu de psihologie pentru antrenori”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980
§ Jude, Ioan – „Psihologie
generală şi sportivă – Cursuri de uz intern”, Universitatea „George Bariţiu” Braşov , Facultatea de Educaţie
Fizică şi Sport, 2001
§ Olaru, Mircea – „Înot”, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1982
[1] Holdevici, Irina, Epuran, Mihai – „Compendiu de psihologie pentru
antrenori”, Ed. Sport-Turism, Buc., 1980, pag. 33
[2] Jude, Ioan –
„Psihologie generală şi sportivă – Cursuri de uz intern”, Universitatea „George
Bariţiu” Braşov ,
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, 2001, pag. 216
[3] Olaru, Mircea – „Înot”, Ed. Sport-Turism, Buc., 1982, pag. 42