marți, 8 octombrie 2013

PROGRAMUL INTEGRAT SPORTIV


INFLUENŢELE PROGRAMULUI INTEGRAT SPORTIV
-      SPECIALITATEA ÎNOT –
ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII ŞCOLARULUI MIC

Autori: inst. Corina Florescu – Şcoala „Grigore Moisil”, Ploieşti
                                  prof. Adrian Florescu – Clubul Sportiv Şcolar, Ploieşti

            În această societate contemporană, apăsată de sedentarism, de stres, de agresivitate, activitatea sportivă are un rol social major. Fenomenul sportiv a devenit o activitate socială, economică şi de recreere cu valenţe deosebite. Avem convingerea că mişcarea în aer liber, practicarea sportului ameliorează condiţia umană, implicit calitatea vieţii, iar practicantul activităţilor sportive dobândeşte un ansamblu de cunoştinţe şi abilităţi benefice atât pentru sine cât şi pentru societatea din care face parte. Mişcarea, exerciţiile fizice, activitatea sportivă competiţională şi necompetiţională contribuie la dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine, la implementarea în activitatea zilnică a unor mecanisme de autoreglare a stărilor psiho-comportamentale .

         Din nefericire, marcat de tehnologia modernă, de lumea virtuală care l-au înlănţuit în spaţiul închis al locului de muncă sau al casei, omul contemporan s-a depărtat de natură, de arenele sportive. Faptul că mulţi copii „practică” astăzi diferite ramuri sportive pe calculator, în timp ce sunt „scutiţi” de către părinţii excesiv de protectori de orele de educaţie fizică desfăşurate în şcoală reprezintă un fenomen social real şi deosebit de primejdios. Această realitate constituie un semnal de alarmă pentru toţi factorii implicaţi în procesul de formare a tinerei generaţii. De aceea e importantă nu doar conturarea unor concepte şi metodologii specifice,  ci şi readucerea în atenţia societăţii a celebrului dicton al lui Juvenal: „Mens sana in corpore sano”.

            În cercetările noastre ne-am axat pe opiniile acelor specialişti care atribuie sportului un rol benefic în societatea umană contemporană. Ca partizani ai practicării sportului în cadru organizat, după un program riguros întocmit şi sub îndrumarea atentă a unei echipe complexe, interdisciplinare, care să reunească în structura ei deopotrivă antrenor şi psiholog, fiziolog şi biochimist, preparator fizic şi nutriţionist, dar şi medic sportiv, considerăm ca deplin reală şi justificată afirmaţia că o societate în care se îngemănează „omul care se joacă” (homo ludens) cu „omul care munceşte” (homo faber) factorul sportiv capătă aspect social, care poate fi evaluat pozitiv. De asemenea, practicarea sportului,     a exerciţiilor fizice dă valoarea umană durabilă acestui fenomen social care este sportul.

Psihologia sportului acordă o mare importanţă studiului personalităţii. „Specialiştii domeniului s-au convins deja că pentru marea performanţă nu sunt necesare doar calităţi motrice, de nivel superior, ci şi trăsături de personalitate compatibile cu exigenţele şi tensiunea psihică generată de competiţia sportivă.”[1] Competiţia sportivă, la orice nivel s-ar desfăşura, implică din plin laturi ale personalităţii, în special planul afectiv. Sentimentele trăite de sportivi fie în situaţie de victorie, fie de eşec, trăirile suporterilor, toate acestea subliniază necesitatea studierii laturii psihologice a sportului, astfel încât să se poată stabili influenţa pozitivă pe care sportul o poate avea asupra dezvoltării personalităţii.

În plan bio-fizic, perioada şcolară mică poate fi considerată o perioadă de tranziţie între copilăria mică şi pubertate. Tensiunile frecvente la nivelul organismului duc la creşterea numărului de momente de criză ale dezvoltării, ceea ce creează o serie de inabilităţi şi instabilităţi motorii ce se manifestă în mai multe planuri practice. Aceste dificultăţi se reduc treptat, atât ca efect al dezvoltării organismului în ansamblu, dar şi ca urmare a exerciţiului, a creşterii capacităţii de control voluntar al conduitelor proiectate.
Se apreciază că la această vârstă, copilul nu este deosebit de robust, din contră, este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor, are indispoziţii la alergii, dar se reduc bolile contagioase. Cu toate acestea, sporesc îndemânarea şi agilitatea, creşte forţa musculară, iar caracterul ambidextru - şi el necesar în sport - se accentuează. Organele de simţ, modalităţile senzoriale, posibilităţile de a reflecta în mod complex obiectele şi fenomenele cu care vine în contact se dezvoltă, iar adaptarea la mediu şi extinderea câmpului de acţiune şi dezvoltarea unor noi abilităţi devin posibile a se realiza într-un plan superior tocmai prin aceste creşteri de dezvoltare bio-fizică.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că perioada celei de a treia copilării este propice nu doar debutului şcolarităţii, ci şi începerii unei activităţi sportive cu şanse sporite de a căpăta caracter de performanţă.

Ca şi în plan bio-fizic, în plan psihic transformările la această vârstă se fac lent şi nespectacular, fiind cu toate acestea fundamentale pentru evoluţia ulterioară a copilului. În primul rând, orientarea generală se schimbă, prin abandonarea intereselor pregnante din perioada anterioară, care sunt înlocuite cu interesul pentru achiziţionarea de noi cunoştinţe, prin învăţare. Mai atent şi mai exigent faţă de acţiunile sale, şcolarul mic are un spirit critic tot mai ascuţit. Apar preocupările pentru colecţionare, care exprimă nevoia internă de reunire şi clasificare. Cu precădere la copiii cuprinşi în activitatea sportivă, dar nu numai la aceştia, vom găsi albume întreg cu imagini ale marilor sportivi din ramura de sport îndrăgită, alături de celelalte colecţii specifice vârstei. Totodată, fenomenul central devine regula, mai cu seamă respectarea regulilor. Ca urmare a acestor aspecte, şcolarul mic tinde să nu tolereze pe cei care ies în afara regulilor, aspect psihic ce poate fi speculat de un bun antrenor; căci sportul, poate mai mult decât alte activităţi umane, nu se poate desfăşura în afara normelor.

La vârsta şcolară mică se întâlnesc restructurări şi dezvoltări ale unor componente psihice ce duc la propulsarea acţiunilor desfăşurate imprimându-le acestora un caracter mai organizat. Un rol important în aceste transformări îi revine componentei motivaţionale (mobiluri, stimuli, trebuinţe, motive, interese, aspiraţii, idealuri). Mobilurile interioare, cum ar fi setea de cunoaştere ori dragostea şi pasiunea pentru învăţătură vor conferi valenţe superioare evoluţiei vieţii psihice.
Sub aspectul caracteristicilor afective, vârsta analizată este percepută ca fiind una de căutare a echilibrului afectiv. Procesele afective se caracterizează prin tot ceea ce numim tonus afectiv: simţiri, trăiri, şi sensibilităţi sufleteşti vii şi puternice. La această vârstă, copilul se entuziasmează uşor, totul îl impresionează. În funcţie de stimulii care acţionează asupra lui, şcolarul mic se bucură sau se întristează, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta. Cu o puritate sufletească aparte, copiii sunt sinceri şi cred în cei mai mari ca ei. De aceea sunt uşor de modelat, dar se impune grijă deosebită faţă de modelul educaţional oferit. Părinţii, educatorii au obligaţia să le asigure o stare de optimism şi încredere, „asigurându-le treptate trecerea de la emoţii la trăiri sufleteşti superioare sub formă de sentimente de prietenie, de dragoste faţă de părinţi, colegi, profesori, de învăţătură şi nu în ultimă instanţă faţă de patrie.”[2] 

O latură importantă a personalităţii, care cunoaşte şi ea transformări în această perioadă de vârstă, este componenta socială. Odată căpătate, obişnuinţele sociale îl ajută pe copil să se raporteze tot mai corect la comportamentul civilizat, devenind mai sensibil şi controlat în relaţiile cu cei din jur. Interrelaţiile sociale şi caracteristicile acestora poartă nu doar amprenta societăţii, ci şi a vieţii familiale, şcolare şi sportive

Viaţa şcolară şi socială îl dezvoltă pe copil şi îl pregăteşte pentru adaptarea eficientă la mediul ambiant. Ca dovadă, spre sfârşitul perioadei copilul devine mai puţin dependent de familie şi de şcoală şi devine preocupat de a-i ajuta pe cei din jur, preocupare ce îl va ajuta să înţeleagă mai bine că pentru tot ceea ce face are nevoie de anumite abilităţi, de priceperi şi cunoştinţe. Astfel va avea o viziune mai largă asupra vieţii sociale şi a nevoii de a-şi dezvolta calităţile majore ale personalităţii sale.
La această vârstă copilul descoperă că pentru a desfăşura anumite activităţi trebuie să dispună de un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, fără de care nu şi-ar putea îndeplini scopurile propuse. Această descoperire îl face să încerce să se cunoască mai bine şi acest lucru se realizează, poate nu totdeauna conştient, în cadrul jocurilor de rol la care copilul participă cu mare interes şi pasiune. Evocând scene din acţiunile umane desprinse fie din viaţa cotidiană, fie din emisiuni TV sau spectacole vizionate, jocul copiilor îi ajută de multe ori chiar să-şi descopere aptitudinile şi să dorească să şi le cultive.
Privite ca ansamblu ce duce la performanţa sportivă, aptitudinile pentru sport sunt:
§  Somatice: înălţime, greutate, tip somatic, tip de fibră musculară
§  Funcţionale: tip de activitate nervoasă superioară, capacitate vitală, consum O2
§  Biochimice: tip de metabolism, capacitate de refacere
§  Motrice: viteză, forţă, mobilitate
§  General motrice: capacitate de învăţare, rezistenţă la factori perturbatori, capacitate de mobilizare a energiei, capacitate de refacere psihică
§  Psiho-motrice: coordonare generală şi segmentară, echilibru static şi dinamic, schemă corporală, lateralitate, ambidextrie, tonus muscular, percepţii spaţio-temporale, integrare spaţială, chinestezie, ideomotricitate, viteză de reacţie, de repetiţie şi de anticipare, sincronizare
§  Motrice: viteză, forţă, mobilitate
§  Psiho-intelectuale: vigilenţă, atenţie, decizie, concentrare mentală, gândire, imaginaţie, memorie (fiecare cu multiple calităţi), anticipare
§  Psiho-afective:   echilibru   afectiv, dar  şi rezistenţă la stres
§  Psiho reglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate, rezistenţă

Sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele au aceeaşi pondere sau acelaşi grad de încărcare genetică ori de educabilitate. Sfera aptitudinilor psihice influenţează nu doar calitatea prestaţiei fizice, ci şi eficienţa proceselor de învăţare, de rezolvare a problemelor, de adaptare la situaţii şi ambianţă, de comunicare şi relaţii umane, de adaptare la stres, de echilibrare a balanţei motivaţionale.
În vederea pregătirii pentru activitatea de performanţă, se va ţine cont de faptul că aptitudinile au o dinamică proprie de dezvoltare, de la copilărie la adolescenţă şi tinereţe, iar diferenţele în nivelul lor de dezvoltare sunt individuale. Există de asemenea posibilităţi de compensare interaptitudinală şi intersistemică.

După selectarea copiilor pe criterii aptitudinale cerute de specificul înotului, antrenorul va analiza pe parcursul pregătirii sistemul aptitudinal şi modalităţile sub care el se obiectivează în comportamentul sportivilor, în vederea unei conduceri cât mai exacte, ştiinţifice a procesului de pregătire şi dezvoltare a personalităţii lor. Întrucât selecţia este un proces continuu, cunoaşterea cât mai reală a aptitudinilor se obţine prin coroborarea rezultatelor măsurătorilor prin probe şi teste cu cele ale observaţiei pedagogice a comportamentului sportivilor şi cu dinamica performanţelor obţinute în înot.
         Aptitudinile pentru sport se află în strânsă legătură cu întregul sistem aptitudinal. Un aspect esenţial în acest sens îl constituie raportul dintre performanţa sportivă şi procesele intelectuale. Deşi specialiştii în psihologia sportului nu au ajuns încă la o concluzie general acceptată privind ponderea factorului intelectual în activitatea sportivă, în obţinerea performanţei, considerăm că s-a depăşit vechea mentalitate potrivit căreia sportul era privit ca activitate non intelectuală şi, ca atare, fără valenţe deosebite. Performanţa sportivă nu poate fi pusă doar pe seama muşchilor; ceea ce muşchii sunt pentru sportiv reprezintă ceea ce este ochiul pentru pictor, urechea pentru muzician ori vocea pentru cântăreţ – un instrument necesar, dar nu suficient. Armonia calităţilor intelectuale şi fizice duce la armonia personalităţii în ansamblul ei.

         Pentru a detalia problemele legate de specificul înotului, e necesar să privim această ramură sportivă ca pe un element ce contribuie la educaţia motrică generală a omului, care se desfăşoară cu maximum de eficienţă în timpul perioadei de creştere şi dezvoltare. Aşadar, ca ramură a educaţiei fizice, practicarea înotului are dublu rezultat; în primul rând ajută la dezvoltarea fizică armonioasă pe plan morfo-funcţional, o dezvoltare optimă din punct de vedere calitativ şi cantitativ, iar în al doilea rând oferă celor care practică sport în general, înot în special, bogate scheme motrice care vor fi stocate în memorie, având o aplicatibilitate directă în procesul de adaptare şi integrare a organismului uman în mediul înconjurător.

În plan fizic, înotul are o influenţă deosebit de favorabilă asupra dezvoltării organismului, începând cu procesul general de creştere, de călire şi întărire a rezistenţei organismului, de mărire a capacităţii generale de efort.

Prin simpla scufundare în apă, înotătorul are senzaţii deosebite faţă de cele obişnuite în viaţa terestră, poate chiar similare stării de imponderabilitate. Constatarea că în apă poate face ce vrea cu corpul său, parcă sfidând legile gravitaţiei, îi dă mai ales sportivului aflat la vârsta copilăriei mici impresia că „se joacă” într-un mod plăcut şi interesant. Această bună dispoziţie creată de deplasarea în mediul acvatic influenţează benefic psihicul în ansamblul său.

Aspectele fizice şi psihice trebuie bine cunoscute de către cei implicaţi în activitatea de pregătire a copiilor practicanţi ai înotului sportiv; ar fi greşită aplicarea unei metodologii asemănătoare cu cea a adulţilor, dorinţa prea mare de atingere a performanţei imediate transformând cu uşurinţă antrenamentul în „dresură”, iar sportivul într-un copil cu un sistem nervos stresat, care în final nici nu va mai da randament. Pregătirea copiilor pentru competiţie nu trebuie să fie un scop în sine, acest lucru putând să atragă după sine o întrerupere prea timpurie a unei cariere sportive. La vârsta şcolară mică se impune respectarea cerinţelor dezvoltării armonioase, complexe, multilaterale a organismului. Antrenamentele la înot vor viza: „însuşirea corectă a celor patru procedee de înot, dezvoltarea vitezei pe distanţe scurte (în limitele vârstei), a rezistenţei aerobe (prin volum de înot şi mai puţin prin intensitate)”[3].

            Având convingerea că cercetarea noastră e doar o picătură în oceanul  fără sfârşit al preocupărilor din vastul domeniu al psihologiei sportului, exprimăm intenţia noastră de a milita pentru implementarea în societatea contemporană românească a ideii potrivit căreia nu vom avea niciodată copii mai sănătoşi  şi mai fericiţi dacă ei nu fac sport, chiar fiind „olimpici” la diferite alte discipline şcolare.

 BIBLIOGRAFIE:

§  Holdevici, Irina; Epuran, Mihai – „Compendiu de psihologie pentru antrenori”,            Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980
§  Jude, Ioan – „Psihologie generală şi sportivă – Cursuri de uz intern”, Universitatea „George Bariţiu” Braşov, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, 2001
§  Olaru, Mircea – „Înot”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982



[1] Holdevici, Irina, Epuran, Mihai – „Compendiu de psihologie pentru antrenori”, Ed. Sport-Turism, Buc., 1980, pag. 33
[2] Jude, Ioan – „Psihologie generală şi sportivă – Cursuri de uz intern”, Universitatea „George Bariţiu” Braşov, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, 2001, pag. 216
[3] Olaru, Mircea – „Înot”, Ed. Sport-Turism, Buc., 1982, pag. 42

Niciun comentariu: