10 B.E.S.T. - TEST DE EFICIENTA BIOMECANICA LA INOT
The BIOMECHANICAL EFFICIENCY SWIMMING TEST (eng.)
Relatiile diverse dintre ‘efort’ si ‘tehnica’, atent urmarite, indică faptul ca aceste doua categorii se influenteaza direct una pe alta. Se poate concluziona ca pentru atingerea unei ‘exprimari convingatoare’ în ceea ce priveste prestatia unui inotator nu se poate alege, de ex., ‘efortul’ ca fiind singura cale de asigurarea a succesului, tehnica, în cele din urmă îşi spune cuvântul (exista, din alte sporturi biotipuri care atestă o capacitate de efort exceptională’ – să luăm cazul lui Ivan Paţaikin, dar care, cu toate că acesta înota destul de bine…, aceste calitati bio-funcţionale de excepţie nu l-au putut face sa devina si un mare inotator, tocmai din cauza tehnicii.)
In cazul inotului, fiind vorba de un sport complex, combinativ (efort/tehnica), care cuprinde în activitate organismul în plina perioada de formare, relatiile aminite trebuie să fie atent programate, dirijate astfel ca prin exersarea, mai accentuată, a unei laturi (numai a ‘efortului’ sau, dimpotriva, numai a ‘tehnicii’) să nu se aducă perturbări în mecanismul general al creşterii si dezvoltarii armonioase a organismului tânăr, în plină dezvoltare.
In aceste circumstanţe este interesantă cerinţa adresată antrenorilor, cea de a exclude tentaţiile de a forţa pregătirea copiilor prin progamarea, folosirea unor tipuri de ‘efort’, la nivel optim, acceptabil pentru perioada antepubertară - în compania unor prestaţii de ‘tehnică’ de cea mai bună calitate.
Acest climat optim este regăsit în conceptual metodico-organizatoric, denumit sugestiv ‘best’ (abrevierea de la The Biomechanical Eficiency Swimming Test) care reprezintă o abordare inovatoare în testarea capacitaţii tehnice a unui individ care doreşte a şti exact, matematic, unde a ajuns în acţiunile sale de atingerea a unei perfecţiuni certe de înaintare în apă.
Denumirea provine din acronimul titlului şi întâmplător, din limba engleză; în limba română permite traducerea sub forma - 'cel mai bun',
Eficienţa optimă la înot este realizată atunci cînd se încearcă obţinerea unei viteze superioare în compania economiei de mişcări, adică,
'la cea mai mare viteză –
cele mai puţine mişcări’…!
conform formulei:
BEST =
100 - (nr. de secunde+ nr. de mişcări).
Aplicarea acestei conduite în cazul înaintării prin apă oferă executantului certitudinea că tehnica sa este corectă şi mai ales adecvată capacităţii personale de efort; în cazul pregătirii copiilor, respectarea 'formulei' îi fereşte de suprasolicitare (execuţiile pripite, forţate, "primul cu orice preţ...") şi obligă la folosirea unor parametri optimi de efort (tempo lung, vasliri puternice, tehnica cea mai corectă).
O astfel de gândire provine de la antici… Faptul că încă din antichitate s-a ajuns la un standard de înţelepciune cu aplicare universal-valabilă prin expresia "grăbeşte-te... încet !" (în latină
'ce poate fi mai bine decît să înoţi cît poţi de repede dar cu grija de a efectua o economie creatoare, pozitivă în suita
In fond şi pregătirea înotătorilor, a copiilor debutanti, aflati în pragul pubertatii, si nu numai ei (ne gândim la competiţiile Masters, mai populare…), nu reprezintă decât tot o formă umană de activitate care necesită probabil aceiaşi capacităţi cîte sunt necesare pentru a face un lucru important
(o casă sau un drum, o instituţie etc.).
Iar ‘risipa de energie’ si ‘riscul de insvestiţii inutile’ sunt prezente si în sport asa cum sunt ele prezente în viata noastra cea de toate zilele, în economia de piaţă actuală … (vezi Anexa nr 9)
11. FORTA MUSCULARA LA INOT
Noţiune derivatá din calitatea motricá de bazá Forţă , care aplicatá în mediu acvatic are o suitá de manifestári şi percepte ce îi conferá un statut aparte.
In ceea ce priveşte mişcarea – forţa generată de contracţiile musculare are o ruzultantă: detenta, explozia finală a mişcării aşa cum se întîmplă mai vizibil la volei sau în atletism, la sărituri.
[ un exerciţiu nelipsit din pregătirea înotătorilor care doresc aş întări musculatura extensoare a braţelor - flotarea dorsală ].
(grafică din Inot-Manual metodic, M.Olaru, ed. Sport-Turism, 1982, Buc)
La înot – forţei, detentei îi căutăm un sinonim şi iată că nu-l găsim; în aceste condiţii conchidem că rezultanta aplicării forţei generată de contracţiile care compun văslirile în apă poate fi înţeleasă tot ca detentă, adică vigoarea cu care manifestă înaintarea corpului.
Deci, a defini 'forţa' din perspectivá biologicá (aici aplicatá la hidromotricitate), impune o altfel de exprimare decát ar face-o un dicţionar stiinţific; pentru acest motiv iatá principalele categorii care vin sá completeze noţiunea:
a) forţa maximală clasică (manifestată în formstatului, întoarcerii);
b) forţa-vitezá (ciclicá) în apă, detenta, demarajul, forţa explozivá;
c) forţa-rezistenţá (anduranţa), procente (%) din forţa maximalá pe durate cât mai lungi împotrivindu-se oboselii (tempo);
d) forţa-mobilitate, capacitatea de a folosi forme (%) din categoriile anterior enumerate pentru efectuarea corectá (ca amplitudine, detentá, tempo) a miscárilor propuse.
Tipologii în manifestarea forţei:
a/ - prin contracţii izometrice (statice)- vezi poziţia de start sau împingerea după întoarceri;
b/ - prin contracţii izotonice (dinamice)- vezi suita
c/ - prin cedare, descárcare a energiei musculare faţá de volume de apá (cât mai mari) pe distanţe (cât mai scurte), mediul acvatic oferind un echilibru instabil - vezi traectoria elicoidalá a vâslirilor ( Conceptul Counsilman);
d/ - prin combinarea intermediará (auxotonicá) a impulsurilor:
1- repetarea cu 'tonus'+'amplitudine' optime (tehnica corectá, dezirabil) ; 2- realizarea cu tempo ridicat a traseelor de miscare (în forţă-vitezá) (‘a te mişca mai repede decât obişnuieşti în concurs’)
3- exersarea pe durate/distanţe mai lungi (forţa-rezistenţă scăzută) (‘a te mişca mai încet decât o faci în proba de concurs’) .
astfel:
(a)Prin tenhica corectá se va putea evita acele 'táieri ale apei' (aplicare greşită a forţei) sau 'stergerea', 'pierderea' apei (prin poziţii incorecte ale unor segmente ale membrelor) care produc diminuarea váslirilor; Palmele, braţele vor fi poziţionate corect faţá de suprafaţa apei si de poziţia corpului, cu un tonus adecvat crescut, pe o traiectorie amplá (‘alunecată’) care sá permitá manifestarea efectului elicoidal în realizarea vâslirii (repetăm - prin străbaterea a cát mai mari volume de apá, pe direcţii, distanţe cát mai scurte..).
(b)Prin combinarea forţă-vitezá se obţin vâsliri energice în care se poate remarca o buná 'detentá' (vigoare) şi precizie a miscárii ( înotátorul parcá 'stie ce vrea'..), regim care realizeazá un demaraj optim al fiecárei vâsliri, condiţii care vor imprima vâslirii o vitezá proprie prin care se va învinge rezistenţa apei, ajungâmdu-se la o înaintare eficientă, în viteză maximă ( vezi conceptul BEST).
(c)Forţa-rezistenţá (anduranţa) se referá la condiţiile bio-funcţionale (generale, speciale) de a parcurge exerciţiile de înot programate sau proba de concurs în care sportivul este specializat la tempouri diferite (simularea efortului, a condiţiilor din concurs)
Forţa maximalá a unor grupe musculare depinde de: secţiunea transversalá a fibrei (a), de coordonarea inter-musculará (b) si cea intracelulará (c).
Prima componentá este la îndemâna directá a sportivului care printr-un antrenament susţinut va putea determina o creştere a secţiunii muşchilor; a doua componentá este oarecum determinatá de exersare dar pe un fond bun dat de ereditate iar a treia componentá este cel mai mult legatá de ereditate, ameliorarea metabolismului de efort putând fi remarcatá numai dupá mulţi ani de pregátire.
Având în vedere cá la înot manifestarea forţei maximale este direct observatá doar la efectuarea startului, la întoarcerii, dominanta pregátirii nu este dependentá de forţa maximalá decât în mod indirect, fiind stiut cá cresterea forţei maximale statice (prin izometrie, haltere, de ex.) poate ameliora sensibil aceastá calitate.
Forţa-vitezá (detenta) este descrisá ca fiind capacitatea unui sistem neuro-muscular de a depási un obstacol (în speţá rezistenţa opusá de apá la o vâslire) cu maximum de vitezá; aceastá calitate nu este uniform dezvoltatá la diferitele grupe musculare a unui individ, existá înotátori care au braţe sau miscári de picioare mai puternice, deci tehnica aleasă pentru concurs (specializarea) trebuie să ţină cont şi de aceste amănunte.
In plus este bine de reţinut cá detenta va creste cu atât mai mult cu cât nivelul de solicitare este mai mare, lucru care ne îndeamná sá apelám la exerciţii efectuate pe uscat dar mai ales la cele care pe fondul simulárii miscárii permit o crestere corepunzátoare a încárcáturilor de efort (lucrul la simulatorul biokinetic, ş.a.).
Forţa-vitezá este dependentá de: secţiunea transversalá a fibrei musculare (a), de proporţiile dintre discurile albe/rosii (dezirabil, dominata celor albe)(b) si de viteza neuro-motricá de realizare a coordonárii intra-celulare (c).
Detenta va depinde deci de valorile forţei maximale, de cele ale forţei-explozive ( dominanta discurilor albe) iar la înot, mai ales, de valoare corectitudinii demarajului (efortul iniţial de a înota cât mai corect) care înseamná şi capacitatea de a angaja, în realizarea contracţiei, un cât mai mare numár de fibre musculare.
Dacá valoarea rezistenţei ce urmeazá a fi învinsá este mare vom vorbi despre detentá explozivá (startul, gravitaţia), dacá valoarea rezistenţei este moderatá (în apă) vom putea vorbi despre detenta de demaraj, de angajare (vezi Lungimea Unităţii de Vâslire LUV, corect desfásurată şi energic executatá).
Forţa-rezistenţá (anduranţa) implicá aprecierea exactá a intensitáţii contracţiei (% din forţa maximalá) si a numárului de repetári ale acestei intensitáţi (duratá, distanţa de înot).
Fiind vorba de exersári multiple şi de durată este cazul sá ne ocupám direct de modalitáţile de mobilizare a energiei, mai ales a celei rezultate pe căi aerobe (obişnuite la înot) fiind stiut cá cu cât intensitatea Forţei este mai mare cu atát mai mult apare consecinţa unei diminuări a traficului sanguin (vezi haltere, lupte, cu consecinţele inerente..) care la înot are mare importanţă. In cazul înotului este vorba de intensitáţi medii spre sub-maximale, care nu au ca efect asemenea diminuári ale traficului sanguin ( în condiţii normale fără rigiditate musuclară, articulară) ceea ce permite efectuarea unui regim de efort de tip Forţă-Rezistenţă cu numár mare de repetári, pe durate lungi de timp, spaţiu.
Deci la înot: având cerinţa unei tehnici eficiente si condiţia unei bune detente de angajare a fiecárui ciclu se poate conta pe adoptarea unor intensitáţi ridicate de înaintare (viteza - m/s)
. Diferenţele dintre începátori si consacraţi pot fi remarcate la:
- nivelul de exprimare a forţei maximale (cu consecinţele ei);
- la plusurile date de dezvoltarea fizicá (talie înaltă, anvergurá mare);
- la eficienţa biomotricá ridicatá a tehnicii de înot (vezi testul BEST, Anexa nr 9).
Pornind de la descrierea a Forţei în regim de rezistenţá generalá sau în regim de rezistenţá localá vom putea aprecia natura regimului Forţei dacá efortul angajeazá cca. 1/7 - 1/6 din musculatura striatá (în funcţie de intensitate adoptatá).
Regimul de manifestare a Forţei limitá la Haltere să admitem că poate fi = 1/1, a Forţei absolute la lupte, judo = 1/2 iar la înot = 1/6 sau 1/7 şi reprezintă o 'forţá relativá' adicá de o intensitate procentual scăzutá din forţa maximală, facilitată în manifestarea ei de greutatea corporalá mult diminuatá prin scufundarea corpului în apá.
La înot, contracţiile comune mai des întâlnite pot fi:
- contracţii musculare fazice/ciclice proprii tehnicii de înot ( regimul de antrenament);
- contracţii exploziv-balistice aciclice (start, întoarceri);
- contracţii ciclice reluate în viteză, cu detentă ridicată, la intensitatea impusă de distanţa de înot (exerciţii de verificare, control întrecere, proba de concurs).
Forţa la copiii antepubertari este o calitate puţin perfectibilă.
Odată cu maturarea biologică, creşterile acestui parametru se diferenţiază: fetele ating valorile maxime în jurul vârstei de 17-18 ani, băieţii după 20 de ani (±), dar relaţiile cu anduranţa şi mobilitate sunt optime chiar de la vârste mai mici (cazul concret al înotului); totuşi, în ultima perioadă sunt remarcate evoluţii pline de succes la vârste din ce în ce mai apropiate de segmentul 20/25 ani, al seniorilor !
Diferenţierile dintre băieţi/fete sunt puse, mai ales, pe seama producţiei de testosteron, hormonul responsabil de creşterea masei proteice, deci a echipamentului care deserveşte exprimarea forţei maximale ( iarăşi - cu consecinţele sale...); Aceste diferenţieri pot fi modificate prin acţiunea anabolizantă a unor hormoni externi...dopping, care, mai ales administrate fetelor, duc la creşteri evidente ale performanţelor dar şi la enorme riscuri pe plan hormonal, endocrin.
Prin antrenament specific de forţă se poate influenţa:
- creşterea masei musculare (atât la lungimii cât şi a secţiunii transversale);
- creşterea depozitelor energetice şi a enzimelor interesate în derularea fazei anaerobe,apoi a celei aerobe;
- perfecţionarea legăturilor neuro-musculare care permit sporirea numărului de fibre implicate în realizarea gestului sportiv.
In decursul a 24 de ore forţa este favorabil accesată astfel:
- dimineaţa în jurul orei 8-9, după amiaza în jurul orei 17-18, fiind la nivel foarte scăzut între orele l4-l5 şi pe timpul nopţii.
Forţa unor grupe musculare angrenate specific prin tehnica de înot poate fi dezvoltată astfel:
- extensia picioarelor (vâslirea la bras) cicluri nu mai lungi de 10 zile;
- flexia braţului (întins) pe trunchi (ce corespund apăsarea+tracţiunea vâslirii ) cicluri nu mai lungi de 15 zile;
- pronaţia braţelor (vâslirea circulară la bras) sau rotarea humerusului în umăr (‘arm rotation’) + adductorii coapselor în cicluri de cca. 4 săptămâni; aceste cifre pot sugera o periodizare a lecţiilor de verificare sau control la o medie de 4 săptămâni (3 săptămâni de încărcare+ 1 dezobosire...), după care se vor putea modifica proporţiile (%) anterioare.
Tot la acest capitol se recomandă exersarea unor mişcări cu mare amplitudine (vezi simularea efortului) pe durate care să însume cca. 30-90 sec. (evident cu intensităţi asemănătoare celor din concurs). Pentru a doza corect durata unui exerciţiu se va estima durata unei mobilizări ( durata medie a unui ciclu de vâslire), valoarea găsită va fi raportată la timpul de efort (3o-90 sec.) pentru a afla numărul de repetări ce vor putea fi simulate, valori, la care se va adăuga timpul necesar de manifestare pasivă a mişcărilor (de întregire a ciclului).;
La concret, se recomandă simularea tempoului/bazin al probei de concurs, astfel: durata (cca.90 sec), tempo (75 cicluri repetate), serii repetate de 4 ori, intercalat de intervale de odihnă de..'X' sec. (evident cu respectarea fidelă a curbei de manifestare optimă a forţei pe ecranul monitorului în cazul simularii la aparatura biokinetică).
Antrenamentul de forţă nu poate avea bune rezultate decât în compania antrenamentului de pregătire generală; accesat în mod strict izolat el nu va avea efectul scontat.
Mereu trebuie început de la greutăţi, încărcături minore spre cele maximale; efectele de adaptare se simt destul de repede dar aceasta nu este totul - va trebui mereu să compensăm lucrul localizat cu exerciţii care egalizeză forţa agoniştilor cu cea a antagoniştilor.
Cu cât valoarea sportivului este mai ridicată cu atât mai mult se va lucra specializat, pe grupe de muşchi sau pe segmente de tehnică (pe uscat, cu aparatura specială).
Principiile care trebuie să guverneze alcătuirea unui program de dezvoltare a forţei sunt:
- fidelitatea faţă de mişcarea din concurs (‘gestul motric’);
- specificitatea (la înot - mişcări explozive, ample + relaxate);
- variabilitatea menită a evita stressul, monotonia, unele leziuni (complexitate combinativă a exerciţiilor oferite de cele 4 procedee de concurs).
Formele de antrenament a calitáţii Forţá (pe uscat):
- antrenament cu repetári (seturi fixe):
3-4(10 x 25 kg) etc.;
- antrenament cu repetári progresiv-regresive:
2 [ (5x20 Kg)+(4x25 Kg)+(3x3o Kg)+(2x40 KG)+++(1x5o Kg)+(2x40 Kg) + (3x3o Kg)+(4x25 Kg)+(5x20 Kg)]
- antrenament cu repetári pâná la refuz;
- antrenament body-building: intensitate micá/numár mare de repetári, cu duratá mare de exersare în lecţii speciale în sala de fitness;
- antrenamentul în circuit: 6-12 ateliere cu durata de efort asemánátoare celei din concurs, la intensitáţi sub 40% din forţa maximalá (testatá la debutul etapei, mezociclului), dar cu o dozare strictá (dupá o formulá 'intensivá' sau 'extensivá', adicá – TM / 2 ,sau 2xTM / 3
(!! - ‘TM’ fiind abreviereaa termenului 'Testare Maximá').
In concluzie: calitatea ‘forţă’ pare ‘uitată’ de cei mai mulţi antrenori; antrenamentele de înot, destul de monotone pot deveni mai interesante atunci când se are în vedere şi prelucrarea forţei, o calitate indispensabilă pentru o prestaţie tehnică corectă (degeaba ai rezistenţă dacă nu ai tehnică….)!
12. 'HARTA' SOLICITÃRILOR MUSCULARE
Fiecare procedeu tehnic de înot sportiv este realizat diferit de suita
Din felul cum se evidenţiazã mãrimile fiecãrui tip de contracţie se poate alcãtui o 'hartã' foarte interesantã pentru antrenorul aflat în faţa moemntului de alegere, selecţie a exerciţiilor principale pregãtirii predilecte a unui procedeu sau altul din cele 4 posibilitãţi existente, astfel:
Procedee de înot sportiv:
*(dupã Mano,Nabatnikova - Teoria dell'allenamento sportivo, Fed.Italiana Nuoto, Roma 1983, traducere . M Iliescu , M.Olaru)
Observaţii: în general, un înotãtor de craul sau spate sau fluture ar trebui sã fie pregãtit mai intens pentru dezvoltarea musculaturii extensoare a spatelui (1), a mişcãrilor de adducţie a braţelor pe segmentul dorsal (2) şi cele de flexie a braţelor(3) pe când un brasist va trebui sã abordeze cu prisosinţã forţa extensorilor coapseor şi gambelor (a), flexorii spatelui (b) şi doar în al treilea rând pe adductorii spatelui (similar cu celeallte procedee).
Un exerciţiu deosebit de simplu care poate fi executat individual în faţa unui spalier este cel de a ’te căţăra cu ajutorul mîinilor, palmelor, pe treptele spalierului, având corpul mereu întins, atârnat’ Acest exerciţiu întăreşte musculature care participă la realizarea posturii, în cazul nostru a poziţiei fundamentale de înot – pluta ventrală (comună la 3 din cele 4 procedee de înot sportiv).
Mişcãrile cele mai puţin implicate în efortul de a înainta în apã, în general, sunt cele de abducţie (1). apoi, flexiile coapselor (2) şi flexia trunchiului (3).
Cert este cã toţi înotãtorii pot sã abordeze predilect adductorii spatelui (a), apoi extensorii spatelui ( craul, spate, fluture) (b-1) iar brasiştii flexorii spatelui
(b-2) şi flexorii braţelor (c).
Aceasta aduce în atenţie exerciţiile deosebit de importante de tracţiuni la extensor cu variantele sale la 'cãrucior' (vezi Anexa nr 6) şi 'simulator la banca izocineticã' (1), apoi exerciţiile de extensie a trunchiului din culcat îndoit pe lada de gimnasticã (2-a) şi exerciţiile de ridicare a trunchiului din culcat dorsal ('briceagul')(2-b) pentru brasişti ; în final avem grupul de exerciţii pentru dezvoltarea forţei flexorilor braţelor (3).
In aceste condiţii antrenorul de înot ar trebui sã aibã cunoştinţe ample despre biomotricitate, gimnasticã medicalã şi teoria dozãrii efortului, care ar completa cunoştiinţele sale de specialitate.
In continuare putem remarca că specialiştii germani, atunci când au formulat setul de exerciţii incluse in circuit trening / kreis-training, au avut în vedere aceste proporţii.
12. CIRCUIT TRAINING
Metodă de organizare a antrenmentului, lansată de Morgan şi Adamson, Univ. Leeds ‑ Anglia în 1958; iniţial a fost folosită în orele de educaţie fizică şcolară în scopul creşterii densităţii şi eficienţei lecţiei, apoi a penetrat în toate disciplinele sportive cu scopul realizării unui volum mare şi precis de lucru sprijinit de aplicarea 'principiului odihnei active', volum adresat unui număr mare de executanţi la un acelaşi tip de efort (raportat fie la spaţiu de lucru, fie la timp).
El poate fi programat în infinite variante acordate cu sarcinile propuse (prelucrarea calităţilor motrice, consolidarea unei deprinderi etc.); este organizat împărţind în mod egal numărul de executanţi la numărul de 'ateliere' dispuse sub forma unui 'circuit'; fiecare executant parcurge 'circuitul' executând
fie:
‑ un număr stabil de repetări indiferent de timp;
‑ un număr stabil de repetări la o durată precisă ;
‑ un număr stabil de repetări la o durată şi o pauză fixă;
sau -
= durata stabilă de efort indiferent de numărul de repetări;
= durată stabilă de efort la un număr precis de repetări;
= durată stabilă de efort la un număr precis şi pauză fixă.
La înot, se apreciază că numărul optim de 'ateliere' este cuprins între 6‑12 (exerciţii diferite), circuitul fiind astfel conceput spre a asigura pregătirea generală sau specială folosind organizarea unor metode de antrenament anume alese (intervale,
repetări, ş.a.).
Specialiştii germani indică următorul program de lucru în circuit avînd sarcina prelucrării forţei, detentei la înot:
[După Kreis training, Manfred Scholich, Sportverlag, Berlin,1982]
Iată descrierea unui circuit destinat înotătorilor aşa cum este le prezentat în lucrarea amintită
Obs.: In lucrarea de referinţă ‘Kreistrainig’, autor Manfred Scholich, Sportverlag Berlin 1982, sunt prezentate, pentru diferite discipline sportive (aici pentru înot), circuite de exerciţii destinate pregătirii fizice speciale. Specialiştii din ex-RDG au stabilit că pentru înot sunt recomandate următoarele ateliere:
1/ tracţiuni alternative la simulator,
2/ extensii ale musculaturii spatelui,
3/ lucru pentru musculatura abdominală
4/ lucru pentru tricepsi şi trapez,
5/ tracţiuni simultane la simulator,
6/ întinderi din atârnat la inele,
7/ lucru cu pectoralii şi marele dorsal,
8/ extensii ale musculaturii coloanei vertebrale
9/ ridicări pentru musculatura centurii scapulare şi
10/din flotare- săritură în ghemuit cu salt pe verticala cu genunchii la piept (exerciţiu folosit şi de US Marin Navy pentru testarea capacităţii generale de efort).
Aceste ateliere, în funcţie de regimul dorit de efort pot asigura atât prelucrarea cantitativă (volum mare de repetări cu intensitate scăzută) cât şi cea calitativă (intensitate mare pentru un număr limitat de execuţii) etc.
notă: Procentaj maxim*™: se controlează periodic încărcătura maximă de care este capabil un executant la un singur circuit, apoi valorile obţinute sunt defalcate procentual la fiecare antrenament, pentru fiecare săptămână etc..
14 ORIENTAREA PREGATIRII DE PERSPECTIVĂ A INOTATORILOR
Privit prin prisma celor cinci stagii de pregătire (iniţiere, învăţare, perfecţionare, specializare, măiestrie), conceptul de antrenament suferă, de la un stagiu la altul, o serie de transformări structurale, metodice, astfel:
1. - la iniţiere, se vor urmări relaţii de individualizare;
2. - la stagiul de învăţarea înotului sportiv este de preferat antrenamentul în grup, colectiv celui individual (cu puţini elevi);
3. - la stagiul de perfecţionare a tehnicii celor patru procedee se va tinde spre începerea măsurilor de individualizare îmbinate cu forme de pregătire în grup;
4.- la stagiul de specializare şi la următorul- de măiestrie (5), accentul principal se va pune pe individualizare (modelarea pregătiri din planul unic de pregătire pentru un concurs de obiectiv important - J.O., C.M. etc).
In stagiul de iniţiere predomină motivarea prin joc şi amuzament; iar la cel de învăţare motivaţia decurge din urmărirea unui raport interesant între joc (tehnica) şi întrecere ( mai ales la lecţiile organizate pe lăţimea bazinului), iar în celelalte stagii mizăm pe apariţia dorinţei de afirmare personală sau de reprezentare ( a clubului, a ţării etc).
Până în stagiul de ‘specializare’ (4) caracterul antrenamentului are un sens 'formativ' (acumulări), ulterior capătă caracter ‘prospectiv’ (performanţe superioare certe) la limitele capacităţi biologice de efort.
Antrenamentul presupune permanent efort de acumulări cantitative (creşteri ale volumului), urmate de salturi calitative/ performanţe la valori distincte pentru fiecare stagiul de pregătire.
În stagiile de debut (1,2) principalul parametru urmărit este cel de acumulare cantitativă – elevul trebuie obişnuit să parcurgă distanţe cât mai lungi, cu îmbinarea parametrului ‘complexitate’ (tehnica celor 4 procedee de înot); în celelalte stagii aceşti parametri sunt corelaţi cu momentul apariţiei unui nou salt calitativ care presupune reconsiderarea planului de pregătire prin modificare volumul, intensităţii etc., astfel încât măsura care condiţionează viitorul salt să fie abordată cât mai realist şi în perspectivă.
No comments:
Post a Comment