DESPRE PRACTICAREA ÎNOTULUI – ANTRENAMENTUL 02

6. APTITUDINI PENTRU PRACTICAREA INOTULUI SPORTIV

Insuşirile psiho-motrice individuale care pot condiţiona reuşita formării deprinderii de a înota (tehnica sportivă) şi angrenarea reuşită în procesul de pregătire pe parcursul a mai multor ani pot fi:

-funcţional:

- vîrstă biologică calitativ superioară celei cronologice;

- sistem cardio-respirator optim dezvoltat;

- indici ridicaţi ai forţei (detenta mişcării)

- bună mobilitate în marile articulaţii

- maturare endocrină cât mai lentă;

-psiho-motric:

- calităţi intelectuale evidente (atenţia, memorarea);

- personalitate pozitivistă;

- capacitatea de a 'îndura', de a răbda;

- spirit competitiv, eventual egoist;

- temperament introvert, echilibrat;

-somatic:

- dezvoltare fizică longilină (diametre apropiate);

- sistemul osos - uşor ("oase de porumbel");

- mobilitate înăscută, musculatura dezvoltată;

- tonus muscular normal, relaxat;

(grafică din Inot-Manual metodic, M.Olaru, ed. Sport-Turism, 1982, Buc, Anexa nr. 15)

Acest tablou cuprinde referiri sugestive asupra gabaritului (biotipul somatic-greutate, talie, anvergura), gabarit care este reprezentativ pentru fiecare probă, procedeu de înot (specializare strictă).

Debuturi:

+ învăţare: vîrsta optimă:

- fetele la 5 -7, băieţii la 6 - 8 ani.

+ consacrare ideală:

- 18-20 la masculin, 15-18 ani la feminin

Nu uitaţi - Aptitudinile sunt responsabile a cca. 15-20% din reuşita performanţei... restul sunt atribuite, în primul rând Muncii de pregătire, care nu poate ajunge la cotele ştiute din practică decât cu o covărşitoare întrebuinţare a factorului motivaţional ("înainte de 'a putea' este mai important 'a dori'....", sau, "ce este 'talentul'...? Este un 'pretext' de a munci de două ori mai mult..."!).

07. UNELE PRINCIPII DE BAZĂ ALE PREGĂTIRII

Accesibilitatea - principiu pedagogic aplicat şi în metodica de învãţare-perfecţionare a înotului în diferite faze de însuşirea tehnicii sau în dozarea efortului.

Subiectivismul în aprecierea accesibilitatii poate fi atenuat prin utilizarea unor exerciţii sau structuri optimale de efort, derivate din modelul final de concurs.

Acestea se programeazã în antrenament sub forma unor operaţii algoritmice (exerciţii de bază) menite sã asigure îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivului final pe cele mai precise, cunoscute, simple şi uşoare cãi, dar mai ales repetabile, predictibile (eficientã).

Ea trebuie permanent raportatã la limita de adaptare a organismului la efort pentru a solicita treptat funcţiunile acestuia în vederea atingerii saltului calitativ scontat.

Principiul se aplicã în mod diferenţiat funcţie de :

Efort (volum, intensitate, complexitate)

Natura solicitării (cf. periodizării)

În funcţie de Gen, Vârstã, (age goups)

Stagiu de pregătire (începători, avansaţi, ..)

Particularitãţi individuale (biotip, funcţiuni) Procedee Tehnica sportivă (specializare),

Idem- Proba de concurs (consacrare).

Munca antrenorului trebuie sã fie orientatã în principal în direcţia respectãrii Principiului Accesibilităţii (antrenorul) adresat abil cu Calitatea memorării creatoare (copilul).., care pun în evidenţã priceperea profesionalã mai ales în perspective atingerii unor înalte rezultate sportive ulterioare ale ambilor…...

Aplicarea principiului presupune parcurgerea urmãtoarelor jaloane: de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la apropiat la depãrtat, etc.

In analiza unor prestaţii ‘model’ al accesibilităţii, la înotătoarele din ex-DDR, s-a remarca un mod perpetuu de a aborda tactic şi în fond fiziologic – graficul probei de concurs în probele cele mai representative ale înotului sportiv – cele de 200m

Cum era firesc primul 50m avea valoarea cea mai ridicată (era ajutat de start si de lipsa oboselii), al doilea 50m apărea la valoare mai modestă (iarăşi firesc – în fond lipsa startului şi apariţia primelor semene de oboseală putea genera o valoare mai slabă a acestui intermediary); acum intervine surpriza – cel de-al treilea 50m, la care orice înotător începe să încerce a reface ceva din performanţa aşteptată – avea valoare cea mai slabă (!).., în schimb cea de-a 4-a lungime, finală avea valori care o situau pe locul 2 în graficul de concurs; deci se înota astfel: primii 50m cu valoare 1, urmatorii 50m cu valoarea 3, al 3-a lungimei cu valaorea 4 iar ultima cu valoarea 2-a.

(vezi ‘’degradeul intermediarelor la 200m)

In aceste condiţii s-a conceput o scalare a performanţelor (cf. principiului Accesibilităţii) astfel – pornind de la valorile timpilor intermediari ale recordului mondial sau a unui timp de campion… am degradat intensitatea fiecărui bazin cu câte o unitate ( o secundă), evident timpii deveneau din ce în ce mai slabi dar în acelaşi timp modelul era respectat în condiţii de accesibilitate.

Ideia de la care s-a pornit era că modelul unui viitor record mondial poate fi exersat încă de la vîrste timpurii sau cu eforturi bine tolerate – totul era ca cel de-al 4-lea bazin să fie făcut în condiţii explosive, cu o angajare aproape fără limite (vom mai reveni).

Continuitatea pregatirii - trăsătură cu rang de principiu important, fără de care nu se poate accepta ideea de desfăşurare a unei activităţi rodnice şi eficiente în sport, mai ales la înotul sportiv, dar şi în alte forme de activitate umană...;

Respectând acest principiu, poate fi urmărit procesul de adaptare la mediu (intern, extern) (a), antrenorul poate urmări complexitatea fenomenului biologic şi să sistematizeze pregătirea în trepte accesibile prin care sportivul reuşeşte să se adapteze la sarcinile antrenamentului (b);

Iată tabelul cu ‘degradeul’ aminitit:

(După INOT – Manual metodic, M. Olaru, ed. Sport-Turism 1982, Buc.p.217)

[Această structură degradată de efort trebuie repetată până la automatizare –

cu acelaşi model anterior prezentat]

Metoda de antrenament continuu, cu variantele sale "continuu-uniform" şi 'continuu-variabil', presupune exersarea unor mişcări în regim de efort asemănător şi simetric organizat, fără întreruperi, pauze, timp în care specificitatea efortului este reprodusă şi menţinută în mod constant.

Procedeul de înot continuu-uniform este caracterizat a fi exersat pe durate de timp în care efortul depaşeste 5-6 min. până la cca.20 min. Este recomandat a fi asociat la execuţii cu tehnica globală de înot ( nu doar cu picioarele sau numai cu braţele ..!).

Procedeul de înot continuu-variabil este caracterizat cu exersări cu durata totală ceva mai lungă (10 - 30 min) având combinaţii de cel mult 3 forme de efort (de regulă două); la acest procedeu se poate adopta indicaţia de a inota:

- defalcat (alternanţa de înot cu picioare si braţe);

-varianta Fartleck: alternarea efortului intens cu efortul moderat,

- alternarea într-un procedeu prioritar cu un procedeu secundar, ş.a.

Fiecare din aceste procedee ale metodei trebuie sa fie adecvate diferitelor nivele de pregătire (vârste, diferenţieri pe sexe), structuri ale pregătirii ( începători, avansaţi, performanţă).

Multilateralitatea pregătirii - practicarea înotului este unanim apreciată ca o formă de mişcare armonioasă, care ajută creşterea organsimului fiind un sport de o mare complexitate …

Din acest punct de vedere înotul trebuie privit ca un sport complementar, ajutător, care alături de gimnastică, jocuri şi atletism poate asigura caracterul multilateral al motricitatii umane.

Analizat din interiorul activităţii de înot sportiv, problema multilateralitatii trebuie abordată în planul stăpânirii tehnicii de concurs (4 procedee, start, întoarceri) care ar putea fi o cale de a spori, fără a stressa sportivul, volumul de înot (se evită folosirea monotonă a aceluiaşi procedeu, schimbând periodic tehnica de înot), iar pe planul creşterii gradului de antrenament, ştiind că înotul în sine nu oferă stimuli superiori, maximali pentru dezvoltarea Forţei, Vitezei sau chiar Mobilităţii, este absolut necesar să se prelucreze aceste calităţi pe uscat, prin lucru nespecific, care iată este fie generator fie consecinţă a multilateralitatii.

Multilateralitatea ca preocupare metodică a avut şi perioade de exagerări; specialiştii introduceau în conţinutul lecţiilor de antrenament un ‘coctail’ de exerciţii şi mijloace, înotul, nu de puţine ori, ajungând ‘pe planul secund’…

Astăzi se ştie cu suficientă precizie care sunt căile şi mijloacele complementare înotului care induc pregătirii caracterul de multilateralitate, astel:

- pentru elevii până la 10 ani (stagiile de învăţare, perfecţionare) practicarea înotului nu trebuie să excludă educaţia fizică desfăşurată în principal la şcoală şi în particular înaintea lecţiilor de înot (când antrenorul de înot poate deveni chiar ‘suplinitorul’ profesorului de educaţiei fizică din clasă, din păcate …!).

- pentru elevii din grupele de avansaţi se va apela, mai ales, la ‘gimnastica înotătorului’ (complexe speciale destinate dezvoltării mobilităţii, forţei, rezsitenţei sub forma antrenamentului în circuit etc), alergări moderate din arsenalul atletismului (readucem în atenţie ski-fondul, acolo unde condiţiile permit), jocurile sportive (în deosebi basketul)

- pentru sportivii consacraţi trebuie să nu se uite lucrul la simulatoare biokinetice şi jocul de basket (minimal) prin care diversificarea pregătiri devine o cale de asigurare a multilateralitatii, de alungarea monotoniei şi creşterea interesului fiecărui sportiv care are deja o specializare strictă, uneori stressantă.

Conţinutul eforturilor din antrenamente (complexitate, volum intensitate) nu poate fi disociat de termenii unor acţiuni cum ar fi 'susţinere', 'revenire', 'refacere' care se adresează atăt activităţii metabolice dar şi sferei psihico-mentale ale sportivului perfect sănătos.

Susţinerea reprezintă, cel mai ades, intervenţia sub formă verbală a antrenorului (m-am ferit să spun 'intervenţia fizică'...), dar, la nivelele superioare se referă, mai ales, la administrare (sub supravegherea direct-medicală) a unor tehnici de antrenament psihologic sau produse farmacologice care sunt menite a ridica standardul funcţional al metabolismului de efort la cerinţele consumului ridicat impus de intensitatea mare a diferitelor exerciţii programate de antrenament.

Revenirea se referă, mai ales, la perioada imediat consecutivă efortului şi are drept reper de referinţă compensarea funcţiilor cardio-respiratorii (în speţă FC); revenirea este cel mai ades corelată cu 'intervalul' de odihnă (vezi DIRT) şi ea poate avea două ipostaze: 'revenire completă (cu o durată confortabilă când organismul are suficient timp pentru a ajunge la valorile funcţionale apropiate de standardul numit 'de încălzire', cu achitarea totală a Datoriei de 0xigen) şi 'revenire incompletă'(cu durata mai scurtă, prin care organismul incomplet refăcut este condiţionat de a se adapta la specificul unui metabolism insuficient desfăşurat, în Datorie de 0xigen de mai multe valori cf. intensităţii efortului / vezi antrenamentul cu intervale).

Teoretic, consecutiv efortului, revenirea este perioada când organismului îi sunt compensate o serie de cheltueli contactate în timpul efortului (vezi 'datoria de oxigen') urmată de o perioadă de 'supracompensare' când capacitatea funcţională a organismului se află la parametri superiori, perioada cea mai indicată de a începe o nouă repetare a efortului.

Practic, antrenorul trebuie să 'înveţe' a intui, desluşi apariţia 'supracompensării' fără a avea prea multe instrumente sau aparatură ştiinţifice, foarte rar, poate beneficia de recomandările biochimistului care poate situa momentul începerii supracompensaţiei după testarea lactacidemiei de efort.

Deci, în final, tot 'ochiul' antrenorului este acela care poate rezolva problema, 'ochi' care este găsit în ceea ce ştim toţi că înseamnă "secretul meseriei"...

Refacerea se referă la perioada diurnă, ciclică a regimului de viaţă sportivă şi are în vedere reechilibrarea morfo-funcţională a organismului; este vorba de aprovizionarea cu vitamine, săruri minerale, refacere a masei proteice ş.a.

Si refacerea este supusă unei activităţi fazice, în val, putând aminti de ipostaza refacerii complete (cca. 40 de ore pentru masa proteică...) sau cea a refacerii imcomplete - care dacă se repetă dese ori va genera forme ale supra-antrenamentului, epuizării etc( vezi S.G.A.-ul).

Dacă pentru revenire nu au fost căutate substanţe farmacologice care să faciliteze această formă (amintim totuşi posibiltatea inhalării de oxigen sau a ozonării volumului de aer imediat apropiat sportivului...), în cazul refacerii + susţinerii se pot concepe 'reţete' care să rezolve fericit problema (regim alimentar şi de odihnă, psihoterapie, fizioterapie, substanţe energetice naturale sau artificiale atent dirijate de medic), fără a ajunge sub incidenţa interdicţiilor tehnicii doping încriminate de CIO/MOC .

(foto montaj – colecţie personală, imaginile pot fi mariti dand click pe ele)

Iată un tablou întocmit de regretatul Dr. Ioan Drăgan (+) având principalele substanţe folosite in Susţinere / Refacere, substanţe care nu au nimic în comun cu cele dopante:

08. 'GENERAL' SI 'SPECIAL' IN PREGÃTIREA SPORTIVA LA INOT.

Categorii ale Teoriei EFS care permit raportarea pregãtirii în pãrţi distincte:

1. PFG - pregãtire fizicã generalã, care se referã la ansamblul formativ al pregãtirii, în care metodele, mijloacele, dozãrile urmãresc baza structuralã care deserveşte o tehnicã cât mai corectã ; pfg-ul este mai apropiat de categoria filozoficã 'cantitate' în care putem regãsi noţiunea 'acumulare' .

2. PFS - pregãtirea fizicã specialã care se referã la segmentul prospectiv al pregãtirii, în care metodele, mijloacele, dozãrile urmãresc dobândirea 'formei maxime' de manifestare a unei tehnici cât mai corecte la condiţiile de efort ale concursului de obiectiv; pfs-ul este apropiat de categoria filozoficã 'calitate' la care se ajunge prin 'salt'(în funcţie de natura 'acumulãrilor' care pot duce la îndeplinirea criteriilor optimale ale 'unitãţii de mãsurã').

In periodizarea pregãtirii aceste douã categorii se aflã în raport invers proporţional: când pfg-ul este dominant pfs-ul este minor şi invers.